† Mitropolitul Iosif
Pastorala de Sfintele Paşti 2008
Hristos moare cu noi, ca noi să înviem cu El
către tot clerul, cinul monahal şi poporul dreptslăvitor din întreaga Mitropolie
Nr. 093/2008
Paris, Învierea Domnului 2008
Prea Cucernice Părinte,
Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,
HRISTOS A ÎNVIAT!
Dăm slavă lui
Dumnezeu Cel în Treime lăudat că ne-a ajutat să trecem cele 40 de
zile de post în înfrânare şi milostenie trupească şi
sufletească, pentru a vedea din nou fericita zi a Învierii lui
Hristos, ziua biruinţei definitive asupra morţii şi a făgăduinţei
învierii noastre, a neamului omenesc.
Săptămâna
Patimilor ne-a ajutat, liturgic, să-L însoţim pe Hristos în
drumul Lui spre Crucea de pe Golgota sau mai bine zis pe drumul
pregătitor al Crucii, trecând prin vinderea lui Iuda, prin Cina
cea de Taină – pregătitoare a hranei celei care ne ridică la Cer
–, prin Ghetsimanii cu sudoare de sânge, prin prinderea şi
judecata nedreaptă, prin bătăile şi scuipările umilitoare şi prin
Răstignire. Osanalele Ierusalimului nu erau decât preludiul unei
Săptămâni de pătimiri tocmai din partea celor ce strigau osanale.
Această Săptămână ne-a întărit, de asemenea, în
credinţa că ea nu este doar Săptămâna Patimilor lui Hristos, ci
şi săptămâna patimilor şi a morţii noastre, pe care Hristos a
primit să le poarte pentru noi. A murit pentru ca noi să putem, –
înainte de sfârşitul nostru –, să murim păcatului. A
muri păcatului înseamnă a renunţa la o suferinţă aducătoare de
moarte, – păcatul –, printr-o suferinţă aducătoare de
Viaţă, de fericire, de Veşnicie, care este lupta împotriva
păcatului.
L-am
însoţit în Ghetsimani (Lc 22, 39-46), grădina suferinţei
Lui, în faţa paharului greu de băut al morţii pe care trebuia să
o primească, pentru a ne da seama că şi noi, în grădina vieţii
noastre, – de multe ori plină de suferinţe şi deznădejdi, dar mai
ales de chinul pe care ni-l dă frica morţii –, nu suntem singuri,
ci cu El.
Am trăit
împreună cu El durerea trădării din partea celor apropiaţi, prin
tradărea lui Iuda, pentru a nu ne descuraja în faţa trădărilor de
tot felul de care avem parte.
L-am urmat
în durerea pălmuirilor şi scuipărilor celor ce deunăzi l-au
primit cu osanale şi ramuri ca pe un rege, înţelegând că
noi suntem cei care-L pălmuim şi scuipăm prin lipsa noastră de iubire
faţă de El şi de aproapele nostru, prin păcatele noastre.
Am ajuns cu El
la Crucea Golgotei şi ne-am înspăimântat de ceea ce a putut
avea ca urmare păcatul neascultării şi neîncrederii omului
în Dumnezeu, de suferinţa pe care păcatul nostru a provocat-o
Fiului lui Dumnezeu Însuşi. Dar am înţeles atunci şi
iubirea care L-a făcut pe Hristos să socotească moartea Lui pe Cruce
pentru noi ca pe o proslăvire. Le spunea ucenicilor Săi înainte
de Patimi : « A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiul Omului
» (In 12, 23). Auzind acestea, putem spune şi noi cu
Sfântul Ioan Gură de Aur : « Deci, dacă El numeşte cele ale
robilor slavă, cu atât mai mult noi trebuie să numim cele ale
Stăpânului, slavă. Vezi cât de mare este rodul Crucii ? Să
nu te înspăimânţi de dânsa, căci dacă ţi se pare ceva
posomorât, totuşi naşte mii de bunuri. » «
Răstignirea este în ea însăşi un lucru de ocară, dar
Hristos o numeşte slavă, pentru că s-a făcut pentru cei iubiţi .»
L-am auzit
strigând pe Cruce Părintelui Ceresc deznădejdea singurătăţii, a
părăsirii de către toţi : «Dumnezeul meu,... de ce M-ai părăsit ?
» (Mc 15, 34) Dar era de fapt strigătul nostru de singurătate şi
de frică în faţa morţii, care nu dispare decât
încredinţându-ne sufletul în Mâinile
mângâietoare ale Părintelui Ceresc, Cel care învie
morţii. Pentru că Hristos prin Patimă şi Înviere a
încredinţat şi sufletele noastre Tatălui, iertate şi spălate prin
patimirile Lui. L-am urmat la mormânt, unde Sfântul Trup a
fost aşezat, ca să înţelegem că a fost acolo şi este cu fiecare
dintre noi în moartea noastră. Şi pentru ca acest mormânt
să nu ne fie veşnic, S-a pogorât în iadul cel mai de jos (1
Petru 3, 19) pentru a-l zădărnici şi a-l goli de cei care aşteptau
Învierea, de la Adam şi Eva.
Liturgic, le-am
trăit pe toate împreună cu Hristos, însă vedem în
acelaşi timp şi neputinţele şi slăbiciunile noastre. Rugăciunea multora
dintre noi se transformă în strigăt pentru suferinţele noastre,
– ce-i drept uneori amestecate cu bucurii pe care nici nu le mai
vedem – , preocupaţi doar de ceea ce este rău sau ni se pare a fi
rău. Ne vedem nimicnicia în faţa Patimilor lui Hristos şi a
Învierii, a mormântului gol din care vine bucuria
omorârii morţii, dar apoi viaţa continuă, fără să avem puterea să
ne schimbăm.
Pe mulţi,
– dacă nu pe toţi într-un fel sau altul –, suferinţa
nu ne ocoleşte. O cunoaştem încă din primele zile ale venirii
noastre în această lume, când doar în braţele
iubitoare şi ocrotitoare ale părinţilor mai încetăm să
plângem. Apoi toată viaţa, fiecare dintre noi cunoaşte suferinţa
în felul lui, ea fiind parte a vieţii după păcatul primului om,
şi va fi până la cel din urmă care va locui pământul. Cu
toate acestea noi înşine îi facem pe fraţii noştri să
sufere, rănindu-ne reciproc, vorbindu-ne de rău, jignindu-ne,
minţindu-ne, războindu-ne între noi, urându-ne,
vânzându-ne unii pe alţii pentru un profit bănesc,
smintindu-ne unii pe alţii. Cu toate că am cunoscut şi cunoaştem ce-i
suferinţa, ne facem unii pe alţii să suferim. Suferim şi din cauza
multor dorinţe pe care le avem şi care nu se împlinesc după voia
noastră, a bolilor sufleteşti care vin peste noi, sau din gelozie, sau
din invidie, sau din mândrie, sau din ura faţă de alţii. Totul
în noi poate fi sursă de suferinţă. Pe mulţi ne încearcă
bolile de tot felul ale trupului, cele sufleteşti cu cele trupeşti
mergând împreună de multe ori. Şi mai pe urmă, pentru tot
răul personal şi cel din lume îl acuzăm pe Dumnezeu, pe Cel care
vine şi face vinovăţia noastră propria Lui vinovăţie, neputinţa noastră
propria Lui neputinţă, ocara noastră propria Lui ocară, moartea noastră
propria Sa moarte ! Pe drumul Golgotei, Iisus spune poporului care
venea după El şi femeilor care plângeau în urma Lui :
« Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe
voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile
când vor zice : Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care
n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe
să spună munţilor : Cădeţi peste noi ! şi dealurilor : Acoperiţi-ne !
Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi ? »
(Lc 23, 28-31) Acolo, pe drumul Golgotei, Hristos, Lemnul Cel Verde, se
uneşte prin Patima Sa cu cea a mamelor la care drogul, banii, foamea,
bolile, războaiele « le fură copiii ». Rahela , –
mama zilelor noastre – « nu vrea să fie
mângâiată » (Mt 2, 18), căci încă asistăm,
– acum, şi dintotdeauna –, la masacrul inocenţilor, al
celor nevinovaţi. Cine săvârşeşte aceste fărădelegi ? Oare cel
Nevinovat, Ocărât, Răstignit ? Oare nu suntem noi, oamenii, care
le săvârşim ?!
Suferinţa ne dă
mult de gândit ! Greu avem răspunsuri la ea şi degeaba căutăm
oriunde în lumea aceasta. A spune : « să nu mai suferiti !
» e uşor, şi mulţi înţelepţi ai lumii au spus-o şi o spun,
filozofând oarecum asupra suferinţei şi luptându-se
împotriva ei cu cuvântul sau cu fapte palide, care pot
ameliora o oarecare suferinţă de moment. Dar pentru ca omul să nu mai
sufere de suferinţa nemângâiată a firii, – moartea
–, cine a făcut, în afară de Hristos, ceva ? El nu face pe
nimeni să sufere, ci El suferă cu cei ce suferă. El ne-a scăpat de
suferinţă prin suferinţa Sa, care ne-a adus Învierea. Lumea,
atâta timp pecetluită de suferinţa ultimă a morţii, este, de la
Învierea lui Hristos, un mormânt gol. « El moare cu
noi, pentru ca noi să înviem cu El. » Mormântul a
rămas gol !
De la
Înviere, « în Biserică, umanitatea Sa, – care
este de fapt a noastră –, răstignită şi proslăvită în
acelaşi timp, devine pentru noi izvor de Viaţă. » Însă iată
că suferinţa şi moartea sunt prezente peste tot, « domnesc
totdeauna », şi totul ne aminteşte prezenţa morţii : «
separările, tristeţea, dispariţia celor pe care-i iubim, tragediile
atât de des atroce în istorie, ura de sine şi de ceilalţi
», suferinţele. Dar toate acestea, « dacă le trecem cu
încredere în Hristos Cel Înviat,... pot deveni cale
spre Înviere. »
Iubiţi fraţi întru Hristos,
Dăm slavă lui
Dumnezeu că iată ne-a ajutat ca Mitropolia noastră, în ultimul
an, să se poată reorganiza. Prezenţa mare a credincioşilor în
unele ţări ale Europei – fără precedent în istoria
românilor şi a acestei părti a continentului –, creşterea
numărului de parohii şi comunităţi, au făcut necesară reorganizarea,
prin înfiinţarea a două noi episcopii : cea a Italiei şi cea a
Spaniei şi Portugaliei. Aceste noi episcopii, prin grija Adunărilor
eparhiale respective şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, au primit şi episcopi.
Pentru scaunul
vacant al Episcopiei Italiei, Sfântul Sinod, la recomandarea
Adunării eparhiale, a ales pe Preasfinţitul Siluan. Preasfinţia Sa a
fost episcop-vicar al Mitropoliei, cu misiune în Italia în
ultimii 3 ani, unde a slujit cu multă râvnă comunitatea
atât de numeroasă a credincioşilor ortodocşi români.
Întronizarea Preasfinţiei Sale va avea loc pe data de 8 mai
– praznicul Sfântului Ioan Evanghelistul – la Lucca.
Pentru
scaunul vacant al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei, Sfântul
Sinod, la recomandarea Adunării eparhiale, a ales pe Preacuviosul
Părinte Timotei, stareţ al mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la
Vilar, Franţa, ieromonah cu mult zel misionar şi dragoste faţă de
Biserică. Hirotonia şi întronizarea vor avea loc duminică 25 mai.
Nădăjduim să putem organiza această sărbătoare a comunităţii din Spania
şi Portugalia la Alcala de Henares.
Aceste
momente istorice pentru organizarea Mitropoliei noastre le-am putut
trăi în prima şi cea mai veche biserică românească din
Europa, Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris, de la a
cărei cumpărare de către regele Carol I s-au sărbătorit anul trecut 125
de ani.
Pe
amândoi fraţii mei episcopi îi recomand rugăciunilor
dumneavoastră, şi vă îndemn să-i ascultaţi şi să le urmaţi
îndemnurile şi cuvintele cele mântuitoare.
Iubiţi credincioşi,
În
încheierea acestei scrisori pastorale rog pe Atotputernicul
Dumnezeu ca ziua sfântă şi mult aşteptată a Învierii Fiului
Său, a Domnului nostru Iisus Hristos, să vă găsească în pace, cu
mult spor în cele sufleteşti, cu bucurie şi împliniri. Şi
cei din Spania şi Portugalia, cei din Italia, cei din Anglia şi
Irlanda, cei din Belgia şi Olanda, ca şi cei din Franţa şi Elveţia, să
aveţi parte de binecuvântări şi mângâiere de la
Hristos, Domnul nostru, Cel înviat din morţi, pe care astăzi
Îl proslăvim.
Hristos a înviat !
Al dumneavoastră, de tot binele doritor,
† Mitropolitul Iosif