Nr. 078/08 aprilie 2007

† Mitropolitul Iosif

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti 2007

către tot clerul, cinul monahal şi poporul dreptslăvitor din întreage Mitropolie
 
Prea Cucernice Părinte,
Iubiţi credincioşi,

Noaptea în care primim vestea Învierii lui Hristos ne găseşte din nou împreună în jurul Bisericii. Suntem la poalele Crucii rămasă fără de Cel pe Care Îl ţinea în suferinţă nedreaptă, la umbra mormântului gol, care pretindea a-L ţine pentru totdeauna în moarte pe Dătătorul-de-viaţă! Vestea pe care a purtat-o Îngerul mai întâi Fecioarei Maria, Maica Domnului : « bucură-te, Curată Fecioară, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt », ne este purtată acum şi nouă, veste care ne eliberează, veste care ne luminează sufletul, care ne umple de bucurie în faţa mormântului gol!

Pe drumul binecuvântat al Postului Mare ne-am obişnuit să privim mai atenţi spre Crucea lui Hristos. Acum am încercat mai mult ca altă dată să o primim şi să o înţelegem ca fiind şi Crucea noastră, pe care Hristos o poartă şi pentru noi şi pentru lumea întreagă, Crucea grea a vieţii noastre.

Crucea lui Hristos este înrădăcinată în inima lumii ca un nou Pom al Vieţii, pe care Hristos Însuşi se face rod, fruct, dar şi Pom al Vieţii în acelaşi timp ; medicamentul sau « planta medicinală » care ne asigură nouă, celor care vrem să fim vindecaţi de moarte, viaţa veşnică (St. Hyppolite de Rome, Homélies Pascales, tome I, SC 27, Paris 2003). Aceasta ne face să credem că pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai nu era decât chipul pomului ce avea să vină, Crucea lui Hristos, cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, prin Fiul Său. Căci din viaţa Lui Însăşi, Hristos - Pomul vieţii, ne hrăneşte şi ne adapă, cum zice Psalmistul despre omul care-şi înrădăcinează viaţa în Domnul : « Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va da la vreme, a cărui frunză nu va cădea şi ale cărui fapte toate vor spori. Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa! Ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului… » (Ps 1, 3-4). În rodul noului Pom al vieţii găsim hrana cea tare care ne face să creştem în Împărăţie şi să scăpăm de frica morţii care ne ţine în robie, şi prin care s-a lucrat şi se lucrează iertarea şi biruinţa asupra păcatului nostru. În chipul Pâinii şi al Vinului, El ne dă Însuşi Trupul şi Sângele Său ca rod al Crucii, al Morţii şi al Învierii Sale, pentru ca să putem veni neîncetat la viaţă, noi cei păcătoşi. Primim Hrana cea tare pentru a putea creşte până la cunoaşterea cea desăvârşită a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca unic Mântuitor, până la « starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos » (Ef 4,13). Căci ne împărtăşim cu Hristos Cel răstignit, mort şi înviat, rodul Cel Nepreţuit al Crucii, Noul Pom al Vieţii, care se arată a fi Scara care ne urcă de pe pământ la Cer, pe care patriarhul Iacov a văzut-o în vis (Fac 28, 12).

Pe Cruce Hristos ne învaţă să renunţăm la voia noastra proprie pentru a face Voia Tatălui ceresc.

Pe Cruce, purtând coroana din spini – rodul pământului blestemat după căderea lui Adam (Fac 3, 18) – Hristos aduce iertare lumii întregi şi smulge spinul urii şi al neputinţei de a ierta, ce a crescut în lume după păcatul strămoşilor, ridicând blestemul cel dintâi. (Lc 23, 34)

Pe Cruce Hristos bea fierea cea amară amestecată cu oţet, semn al amărăciunii păcatului pentru suflet, păcat pe care-l ia asupra Lui, curăţindu-ne de el (In 19, 29).

De pe Crucea devenită altar dumnezeiesc, Hristos ne redă Viaţa din coasta Sa, ca odinioară Evei din coasta lui Adam cel vechi, adăpându-ne din izvorul cel dătător de viaţă, după ce mai întâi ne spală în apa botezului şi ne face fii adoptivi ai Părintelui ceresc. Din coasta Lui, ca odinioară Eva din Adam, se naşte Biserica, în care noi renaştem la viaţa veşnică.

Pe Cruce, - ne spune Domnul prin tâlharul cel de-a dreapta - pocăinţa ne deschide astăzi porţile raiului şi ale milei lui Dumnezeu (Lc 23, 42-43).

Pe Cruce fiind încă Hristos, creaţia întreagă, cele văzute şi cele nevăzute, cele din ceruri şi cele de pe pământ jos, se cutremură în faţa nedreptelor suferinţe şi morţii Celui-Atotbun, dar şi în faţa tainei mântuirii care acum se lucrează. Soarele se întunecă, cinstind pe Cel ce este adevărata « Lumină a lumii » (In 8, 12), pământul se cutremură, pietrele s-au despicat, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, mormintele s-au deschis - şi mulţi au înviat -, strigând şi ele fără glas, împreună cu sutaşul : « Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta ! » (Mt 27, 51) şi iar, că Cel Răstignit este « Piatra duhovnicească » din care toţi au băut în deşert (I Cor 10, 4) şi « Piatra cea din capul unghiului... », «... neluată în seamă de ziditori... », « aleasă, preţioasă, şi cel ce se va încrede’n Ea nu va fi ruşinat » (I Petru 2, 6).

Dar s-a lăsat asfinţitul, a asfinţit Soarele dreptăţii, şi cel rău credea că L-a învins pe Făcătorul-a-toate Cel-fără-de-căpătâi; văzându-L acum în mormânt, credea că stricăciunea noastră va fi şi a Lui şi că-şi va hrăni, cel rău, mândria cea fără de margini din biruinţa asupra Lui. Stricăciunea şi moartea în zadar căutau în El urme ale păcatului pentru a se hrăni ! « … căci vine stăpânitorul acestei lumi ; şi el întru Mine n’are nimic » (In 14, 30) zice Mântuitorul. Şi negăsind nici urmă de păcat, nimic cu ce să se hranească în El, Moartea şi stricăciunea devin loruşi moarte şi stricăciune.

După Sâmbăta cea mare, în care cu adevărat Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale, iată, mormântul ni se arată gol. A fost golit de moarte de către Cel ce pe toate le umple şi pe Care moartea nu L-a putut ţine. Hristos a înviat sfărâmând porţile iadului şi vine biruitor către fiecare dintre noi. Să-I deschidem şi noi porţile sufletului « ca să intre Împăratul slavei » Cel Înviat.

Hristos este « Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război » văzut de psalmist (Ps 23, 7-10), biruitorul iadului şi al morţii pentru mântuirea noastră. Însă în inima noastră nu poate pătrunde, nu ne poate face părtaşi Învierii decât dacă alegem şi noi în mod liber să-L primim şi să-L iubim precum El ne-a iubit, urmând calea de mântuire pe care El Însuşi ne-o propune, dragostea (In 15, 12-17).

Iubiţi credincioşi,

Facem parte astăzi din această mare Comunitate a ţărilor Europei. Ca şi creştini ortodocşi Dumnezeu ne cheamă să dăm mărturia dreaptei credinţe în jurul nostru, în diferitele ţări în care trăim. Să fim încredinţaţi de identitatea noastră, şi anume credinţa creştină ortodoxă. Este o mare provocare pentru noi să dăm mărturie de credinţa noastră în lumea de azi, fără să desconsiderăm pe alţii, fără să judecăm, începând mai întâi în familie, cu ai noştri. De aceea suntem datori să-i învăţăm pe copiii din parohiile noastre, mădulare ale Bisericii, cum să creadă. Vă rog să-i aduceţi şi la biserică, şi la şcoala parohială. Aici vor putea înţelege încet încet credinţa lor şi identitatea lor creştină.

Tot mai des apar dramele pe care mulţi copii, lăsaţi de părinţi în grija bunicilor sau ale rudelor, le trăiesc din cauza lipsei părinţilor, a dorului de părinţi, a singurătăţii şi a nevoii de a fi înţeleşi şi ajutaţi - nu de departe, doar cu cele materiale -, căci ce poate înlocui dragostea şi căldura unui părinte pentru copilul său ? Mulţi copii sunt sacrificaţi de către părinţi şi condamnaţi la singurătate din cauza celor materiale !
Câte familii nu s-au distrus şi se distrug din aceleaşi cauze, pentru că doar unul dintre soţi a plecat să caute de lucru undeva într-o altă ţară? Nici o nevoie în viaţa de familie nu trebuie să fie mai presus decât familia şi unitatea ei, de faptul de a rămâne împreună cu orice preţ.

Şi anul acesta, în luna iulie, vom organiza tabere lângă mănăstirea Tismana, pentru copii şi adolescenţi între 7 şi 17 ani. Preotul dumneavoastră vă va anunţa cu exactitate, la vremea potrivită, cele necesare pentru înscriere. Este vorba de tabere în care copiii din diferite ţări ale Europei să poată trăi câteva săptămâni împreună, încercând să-şi cunoască rădăcinile credinţei.

Iubiţi credincioşi,

Îl rog pe Domnul Hristos Cel înviat din morţi să vă întărească în credinţă, dându-vă multă putere şi multă înţelepciune în viaţa de zi cu zi şi în încercările prin care fără îndoială mulţi dintre dumneavoastră treceţi, să vă ocrotească familiile şi pe cei dragi şi să vă sporească lucrul mâinilor.

Dau slavă lui Dumnezeu şi mă bucur să vă slujesc împreună cu Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan, care este în Italia, şi cu Preasfinţitul Marc, precum şi cu toţi preoţii Mitropoliei, şi împreună Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze în toate zilele vieţii voastre.

HRISTOS A ÎNVIAT !

† Mitropolitul Iosif

Paris, Sfintele Paşti 2007