Nr. 078/08 aprilie 2007
† Mitropolitul Iosif
Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti 2007
către tot
clerul, cinul monahal şi poporul dreptslăvitor din întreage
Mitropolie
Prea Cucernice Părinte,
Iubiţi credincioşi,
Noaptea în care primim vestea Învierii lui Hristos ne găseşte din
nou împreună în jurul Bisericii. Suntem la poalele Crucii rămasă
fără de Cel pe Care Îl ţinea în suferinţă nedreaptă, la umbra
mormântului gol, care pretindea a-L ţine pentru totdeauna în
moarte pe Dătătorul-de-viaţă! Vestea pe care a purtat-o Îngerul
mai întâi Fecioarei Maria, Maica Domnului: « bucură-te,
Curată Fecioară, că Fiul tău a înviat a treia zi din
mormânt», ne este purtată acum şi nouă, veste care ne
eliberează, veste care ne luminează sufletul, care ne umple de
bucurie în faţa mormântului gol!
Pe drumul binecuvântat al Postului Mare ne-am obişnuit să privim
mai atenţi spre Crucea lui Hristos. Acum am încercat mai mult ca
altă dată să o primim şi să o înţelegem ca fiind şi Crucea
noastră, pe care Hristos o poartă şi pentru noi şi pentru lumea
întreagă, Crucea grea a vieţii noastre.
Crucea lui Hristos este înrădăcinată în inima lumii ca un nou Pom
al Vieţii, pe care Hristos Însuşi se face rod, fruct, dar şi Pom
al Vieţii în acelaşi timp; medicamentul sau «planta
medicinală» care ne asigură nouă, celor care vrem să fim
vindecaţi de moarte, viaţa veşnică (St. Hyppolite de Rome,
Homélies Pascales, tome I, SC 27, Paris 2003). Aceasta ne face să
credem că pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai nu era
decât chipul pomului ce avea să vină, Crucea lui Hristos, cu
adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, prin Fiul Său. Căci din
viaţa Lui Însăşi, Hristos - Pomul vieţii, ne hrăneşte şi ne
adapă, cum zice Psalmistul despre omul care-şi înrădăcinează
viaţa în Domnul: «Şi va fi ca pomul răsădit lângă
izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va da la vreme, a cărui
frunză nu va cădea şi ale cărui fapte toate vor spori. Nu aşa-s
necredincioşii, nu aşa! Ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe
faţa pământului…» (Ps 1, 3-4). În rodul noului Pom al
vieţii găsim hrana cea tare care ne face să creştem în Împărăţie
şi să scăpăm de frica morţii care ne ţine în robie, şi prin care
s-a lucrat şi se lucrează iertarea şi biruinţa asupra păcatului
nostru. În chipul Pâinii şi al Vinului, El ne dă Însuşi Trupul şi
Sângele Său ca rod al Crucii, al Morţii şi al Învierii Sale,
pentru ca să putem veni neîncetat la viaţă, noi cei păcătoşi.
Primim Hrana cea tare pentru a putea creşte până la cunoaşterea
cea desăvârşită a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca unic
Mântuitor, până la « starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei plinătăţii lui Hristos» (Ef 4,13). Căci ne
împărtăşim cu Hristos Cel răstignit, mort şi înviat, rodul Cel
Nepreţuit al Crucii, Noul Pom al Vieţii, care se arată a fi Scara
care ne urcă de pe pământ la Cer, pe care patriarhul Iacov a
văzut-o în vis (Fac 28, 12).
Pe Cruce Hristos ne învaţă să renunţăm la voia noastra proprie
pentru a face Voia Tatălui ceresc.
Pe Cruce, purtând coroana din spini – rodul pământului blestemat
după căderea lui Adam (Fac 3, 18) – Hristos aduce iertare lumii
întregi şi smulge spinul urii şi al neputinţei de a ierta, ce a
crescut în lume după păcatul strămoşilor, ridicând blestemul cel
dintâi. (Lc 23, 34)
Pe Cruce Hristos bea fierea cea amară amestecată cu oţet, semn al
amărăciunii păcatului pentru suflet, păcat pe care-l ia asupra
Lui, curăţindu-ne de el (In 19, 29).
De pe Crucea devenită altar dumnezeiesc, Hristos ne redă Viaţa
din coasta Sa, ca odinioară Evei din coasta lui Adam cel vechi,
adăpându-ne din izvorul cel dătător de viaţă, după ce mai întâi
ne spală în apa botezului şi ne face fii adoptivi ai Părintelui
ceresc. Din coasta Lui, ca odinioară Eva din Adam, se naşte
Biserica, în care noi renaştem la viaţa veşnică.
Pe Cruce, - ne spune Domnul prin tâlharul cel de-a dreapta -
pocăinţa ne deschide astăzi porţile raiului şi ale milei lui
Dumnezeu (Lc 23, 42-43).
Pe Cruce fiind încă Hristos, creaţia întreagă, cele văzute şi
cele nevăzute, cele din ceruri şi cele de pe pământ jos, se
cutremură în faţa nedreptelor suferinţe şi morţii Celui-Atotbun,
dar şi în faţa tainei mântuirii care acum se lucrează. Soarele se
întunecă, cinstind pe Cel ce este adevărata «Lumină a
lumii» (In 8, 12), pământul se cutremură, pietrele s-au
despicat, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, mormintele
s-au deschis - şi mulţi au înviat -, strigând şi ele fără glas,
împreună cu sutaşul: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu
a fost Acesta!» (Mt 27, 51) şi iar, că Cel Răstignit
este «Piatra duhovnicească» din care toţi au băut în
deşert (I Cor 10, 4) şi «Piatra cea din capul
unghiului...», «...neluată în seamă de
ziditori...», «aleasă, preţioasă, şi cel ce se va
încrede’n Ea nu va fi ruşinat» (I Petru 2, 6).
Dar s-a lăsat asfinţitul, a asfinţit Soarele dreptăţii, şi cel
rău credea că L-a învins pe Făcătorul-a-toate
Cel-fără-de-căpătâi; văzându-L acum în mormânt, credea că
stricăciunea noastră va fi şi a Lui şi că-şi va hrăni, cel rău,
mândria cea fără de margini din biruinţa asupra Lui. Stricăciunea
şi moartea în zadar căutau în El urme ale păcatului pentru a se
hrăni! «… căci vine stăpânitorul acestei lumi;
şi el întru Mine n’are nimic» (In 14, 30) zice Mântuitorul.
Şi negăsind nici urmă de păcat, nimic cu ce să se hranească în
El, Moartea şi stricăciunea devin loruşi moarte şi
stricăciune.
După Sâmbăta cea mare, în care cu adevărat Dumnezeu S-a odihnit
de lucrurile Sale, iată, mormântul ni se arată gol. A fost golit
de moarte de către Cel ce pe toate le umple şi pe Care moartea nu
L-a putut ţine. Hristos a înviat sfărâmând porţile iadului şi
vine biruitor către fiecare dintre noi. Să-I deschidem şi noi
porţile sufletului «ca să intre Împăratul slavei» Cel
Înviat.
Hristos este «Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare
în război» văzut de psalmist (Ps 23, 7-10), biruitorul
iadului şi al morţii pentru mântuirea noastră. Însă în inima
noastră nu poate pătrunde, nu ne poate face părtaşi Învierii
decât dacă alegem şi noi în mod liber să-L primim şi să-L iubim
precum El ne-a iubit, urmând calea de mântuire pe care El Însuşi
ne-o propune, dragostea (In 15, 12-17).
Iubiţi credincioşi,
Facem parte astăzi din această mare Comunitate a ţărilor Europei.
Ca şi creştini ortodocşi Dumnezeu ne cheamă să dăm mărturia
dreaptei credinţe în jurul nostru, în diferitele ţări în care
trăim. Să fim încredinţaţi de identitatea noastră, şi anume
credinţa creştină ortodoxă. Este o mare provocare pentru noi să
dăm mărturie de credinţa noastră în lumea de azi, fără să
desconsiderăm pe alţii, fără să judecăm, începând mai întâi în
familie, cu ai noştri. De aceea suntem datori să-i învăţăm pe
copiii din parohiile noastre, mădulare ale Bisericii, cum să
creadă. Vă rog să-i aduceţi şi la biserică, şi la şcoala
parohială. Aici vor putea înţelege încet încet credinţa lor şi
identitatea lor creştină.
Tot mai des apar dramele pe care mulţi copii, lăsaţi de părinţi
în grija bunicilor sau ale rudelor, le trăiesc din cauza lipsei
părinţilor, a dorului de părinţi, a singurătăţii şi a nevoii de a
fi înţeleşi şi ajutaţi - nu de departe, doar cu cele materiale -,
căci ce poate înlocui dragostea şi căldura unui părinte pentru
copilul său? Mulţi copii sunt sacrificaţi de către părinţi
şi condamnaţi la singurătate din cauza celor
materiale!
Câte familii nu s-au distrus şi se distrug din aceleaşi cauze,
pentru că doar unul dintre soţi a plecat să caute de lucru undeva
într-o altă ţară? Nici o nevoie în viaţa de familie nu trebuie să
fie mai presus decât familia şi unitatea ei, de faptul de a
rămâne împreună cu orice preţ.
Şi anul acesta, în luna iulie, vom organiza tabere lângă
mănăstirea Tismana, pentru copii şi adolescenţi între 7 şi 17
ani. Preotul dumneavoastră vă va anunţa cu exactitate, la vremea
potrivită, cele necesare pentru înscriere. Este vorba de tabere
în care copiii din diferite ţări ale Europei să poată trăi câteva
săptămâni împreună, încercând să-şi cunoască rădăcinile
credinţei.
Iubiţi credincioşi,
Îl rog pe Domnul Hristos Cel înviat din morţi să vă întărească în
credinţă, dându-vă multă putere şi multă înţelepciune în viaţa de
zi cu zi şi în încercările prin care fără îndoială mulţi dintre
dumneavoastră treceţi, să vă ocrotească familiile şi pe cei dragi
şi să vă sporească lucrul mâinilor.
Dau slavă lui Dumnezeu şi mă bucur să vă slujesc împreună cu
Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan, care este în Italia, şi cu
Preasfinţitul Marc, precum şi cu toţi preoţii Mitropoliei, şi
împreună Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze în toate
zilele vieţii voastre.
HRISTOS A ÎNVIAT !
† Mitropolitul Iosif
Paris, Sfintele Paşti 2007