+ Arhiepiscopul Iosif

Scrisoare pastorala la Nasterea Domnului


"Iata, Fecioara va lua în pântece si va naste Fiu, si vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14)

Prea Cucernice Parinte,
si iubiti frati crestini,

« Taina cea mare a omenirii este nasterea lui Dumnezeu ca om si taina cea mare a dumnezeirii este nasterea omului în Dumnezeu. Prin Hristos, Dumnezeu devine chip si omul, la rândul sau, îsi descopera propriul sau chip. Aceste doua taine fac parte din credinta noastra crestina si definesc frumusetea si maretia întâlnirii omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos (în chiar simplitatea si banalitatea vietii cotidiene).

Crestinul cauta sa traiasca si sa înteleaga aceste taine, sa vada în viata lui faptul real al prezentei lui Dumnezeu.

Emanuel, asa cum va fi chemat Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, înseamna « cu noi este Dumnezeu », ceea ce ramâne nu doar o simpla tâlcuire data unui nume, ci marturia pe care Însusi Dumnezeu ne-o da despre prezenta Lui în mijlocul nostru, despre cautarea si mântuirea omului pacatos prin venirea întru smerenie a Fiului Sau. Hristos-Emanuel vine sa ne caute fara suspiciune, fara judecata, fara orgoliu si vanitate, ci cu toata renuntarea, cu toata discretia si cu tot interesul, cu tot focul iubirii divine si cu apa vie a milostivirii ceresti, cu nevoia reîmprietenirii cu omul si cu setea de a-l mântui.

În fiecare persoana botezata, Hristos îl regaseste pe om, regaseste firea omeneasca pe care o vindeca, pe care o elibereaza devenind El însusi rob, dar nu al pacatului. În fiecare persoana umana, prin botez, Hristos ia chip, se naste în noi. « Inima omului a fost facuta ca un sipet, ca un cufar îndeajuns de mare încât sa-L încapa pe Dumnezeu ». « Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul nostru », spune Domnul celor ce vor s-o caute, însa îi avertizeaza ca împaratia Lui nu este din lumea aceasta, cum îi spune lui Pilat, dar ca nu o putem dobândi decât traind pe pamânt dupa voia lui Dumnezeu. Dinlauntrul nostru ea se împartaseste în afara si cucereste inimile fratilor, cucereste lumea întreaga.

Mare este bucuria Craciunului în lume ! Ne bucuram pentru Pruncul care se naste în taina pesterii din Betleem, pentru Cel care-si ascunde Lumina cea dumnezeiasca care «lumineaza pe tot omul ce vine în lume ». Acest Prunc nou nascut este Pastorul, despre care ne vorbesc profetii Vechiului Testament, care va paste « cu mâna tare si cu brat înalt pe poporul sau », « la apa odihnei îl va salaslui... si-l va mântui din toate faradelegile lui». Aceasta este bucuria noastra, a poporului Sau : ca în neputinta si minciuna noastra, în angoasa si tristetea pe care o traim zi de zi, Dumnezeu ne cerceteaza, ca «Dumnezeu este cu noi».

Prin « smerenia lui Dumnezeu » care devine Om ne descoperim si noi propriul chip, descoperim taina cea mare a frumusetii omului care traieste în Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu Însusi a venit sa traiasca viata omului si sa o sfinteasca; descoperim ca devenind omul lui Dumnezeu si Dumnezeu devine al nostru prin Fiul Sau, Fratele nostru, si ca primim si noi fiecare numele Fiului Sau, Emanuel.

Bucuria sarbatorii Nasterii Domnului este strâns legata de bucuria nasterii duhovnicesti a neamului nostru. Se împlinesc zece ani de când, pentru prima data dupa 50 de ani de dictatura atee, am putut striga cu lacrimi în ochi si cu inima reconfortata de sentimentul mult râvnitei libertati: « Cu noi este Dumnezeu ». Ne-am recapatat libertatea credintei noastre crestine si am regasit relatiile firesti dintre noi, fara suspiciuni si neîncredere. Ne-am recapatat încrederea în noi ca neam, dar fiindca ea este fragila, o pierdem atât de usor. Ne gasim în fata unor urme adânci lasate în sufletele noastre de un sistem care avea ca tel distrugerea omului interior, a chipului lui Dumnezeu din om - caracterizat prin libertate.

« Dar îndrazniti, - spune Iisus celor credinciosi - Eu am biruit lumea » ! Fara acest curaj pe care Hristos ni-l daruieste ca alternativa pentru slabiciunea noastra, nu vom reusi sa învingem în lupta noastra cu pacatul, cu necredinta, cu raul în general. Traim într-o societate în care discernamântul în toate ne este de cea mai mare trebuinta. Nu mai este de ajuns un discernamânt colectiv, ci este nevoie de discernamântul personal pe care numai credinta îl poate lumina.

Suntem la sfârsit de secol si de mileniu. Sarbatorim 2000 de ani de la nasterea Mântuitorului Iisus Hristos. Crestinii se bucura si încearca sa sarbatoreasca cu mare fast acest eveniment. Însa ne dam seama ca în ciuda « spectacolului » pe care Europa crestina l-a oferit în acest secol, Hristos a fost si este bun cu noi. Câti n-au suferit în secolul acesta « din pricina Numelui Sau »? Ne putem gândi si la cei care L-au urât pe Hristos - pentru ca este o suferinta sa-L urasti pe Hristos -, si la cei care L-au iubit si au putut sa-L marturiseasca si sa nu se rusineze de Numele Lui.

Avem multe de învatat din evenimentele acestui secol trist!

Cine poate numara victimele anilor de comunism dictatorial din Europa de Est si din lumea întreaga ? Daca ne-am opri numai la România, ne-ar fi greu sa socotim toate victimele si urmarile comunismului. Haosul a pus stapânire pe toate, iar sufletul omului prin încercarea de nimicire a credintei, a fost profund atins.

A trebuit ca multi români sa-si paraseasca tara, luând drumul pribegiei, nu pentru ca nu-si iubeau tara, pamântul natal sau fratii, ci pentru ca nu li s-a mai permis sa stea acolo. Despuiati fiind de tot, au pribegit în pamânt strain, fara a avea minimul pentru existenta uneori, nadajduind doar în Cel ce este «Dumnezeul orfanilor si al strainilor».

Greu ne-am mai putea aminti azi de toti cei care au suferit si au murit în acei ani de suferinta. A fost o perioada care a marcat profund poporul român si sufletul sau crestin.

În acest sfârsit de secol si de mileniu, aducem un omagiu tuturor celor care au suferit si celor care au murit în cei 40 de ani de dictatura comunista. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ierte ca-i uitam, ca nu avem puterea sa ducem la bun sfârsit multe dintre aspiratiile nobile pentru care ei au trait si au murit.

Ne gasim într-un impas. Peste tot domneste suspiciunea si lipsa de încredere care ar putea fi identificata cu o lipsa de credinta, pentru ca atunci când « Dumnezeu este cu noi », cine ne poate sta împotriva ? Orice prefacatorie, orice minciuna, orice ipocrizie nu ne mai poate atinge, « caci cu noi este Dumnezeu ». Frica si suspiciunea paralizeaza simturile omului si-l face sa fie ceea ce el refuza fiintial, uraste chiar.

Si unii si altii avem deci toti nevoie de vindecare. Si cei suspectati si cei ce suspecteaza. Nimeni nu ne poate vindeca de aceasta boala, decât iertarea care vine de la Hristos.

Acum, de Craciun, când « Cel neînceput Se începe », aducând lumii bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, sa avem curajul iertarii, pentru ca Pruncul ceresc se face început al iertarii si al împacarii omului cu Dumnezeu si al împacarii oamenilor între ei; curajul compatimirii cu cei în suferinta, pentru ca El Însusi vine sa com-patimeasca cu noi; curajul iubirii, pentru ca cerul si pamântul în Pruncul din Betleem s-au întâlnit în iubire.

Bucuria nasterii Domnului Hristos sa va umple sufletele de lumina si de pace sfânta, aducându-va aminte de cuvintele îngerului care vine înspre pastori spunându-le, asa cum noi cântam în colinda :

«Va  vestesc o bucurie
Vesel azi tot omul fie,
Salta cerul si poporul:
S-a nascut Mântuitorul ! »

+Arhiepiscopul Iosif

Paris, 25 decembrie 1999