+ Arhiepiscopul Iosif
Scrisoare pastorala la Nasterea
Domnului
"Iata, Fecioara va lua în pântece si va naste Fiu, si vor chema
numele Lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu"
(Isaia 7, 14)
Prea Cucernice Parinte,
si iubiti frati crestini,
« Taina cea mare a omenirii este nasterea lui Dumnezeu ca om si
taina cea mare a dumnezeirii este nasterea omului în Dumnezeu.
Prin Hristos, Dumnezeu devine chip si omul, la rândul sau, îsi
descopera propriul sau chip. Aceste doua taine fac parte din
credinta noastra crestina si definesc frumusetea si maretia
întâlnirii omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos (în chiar
simplitatea si banalitatea vietii cotidiene).
Crestinul cauta sa traiasca si sa înteleaga aceste taine, sa vada
în viata lui faptul real al prezentei lui Dumnezeu.
Emanuel, asa cum va fi chemat Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos,
înseamna « cu noi este Dumnezeu », ceea ce ramâne nu doar o
simpla tâlcuire data unui nume, ci marturia pe care Însusi
Dumnezeu ne-o da despre prezenta Lui în mijlocul nostru, despre
cautarea si mântuirea omului pacatos prin venirea întru smerenie
a Fiului Sau. Hristos-Emanuel vine sa ne caute fara suspiciune,
fara judecata, fara orgoliu si vanitate, ci cu toata renuntarea,
cu toata discretia si cu tot interesul, cu tot focul iubirii
divine si cu apa vie a milostivirii ceresti, cu nevoia
reîmprietenirii cu omul si cu setea de a-l mântui.
În fiecare persoana botezata, Hristos îl regaseste pe om,
regaseste firea omeneasca pe care o vindeca, pe care o elibereaza
devenind El însusi rob, dar nu al pacatului. În fiecare persoana
umana, prin botez, Hristos ia chip, se naste în noi. « Inima
omului a fost facuta ca un sipet, ca un cufar îndeajuns de mare
încât sa-L încapa pe Dumnezeu ». « Împaratia lui Dumnezeu este
înlauntrul nostru », spune Domnul celor ce vor s-o caute, însa îi
avertizeaza ca împaratia Lui nu este din lumea aceasta, cum îi
spune lui Pilat, dar ca nu o putem dobândi decât traind pe pamânt
dupa voia lui Dumnezeu. Dinlauntrul nostru ea se împartaseste în
afara si cucereste inimile fratilor, cucereste lumea
întreaga.
Mare este bucuria Craciunului în lume ! Ne bucuram pentru Pruncul
care se naste în taina pesterii din Betleem, pentru Cel care-si
ascunde Lumina cea dumnezeiasca care «lumineaza pe tot omul ce
vine în lume ». Acest Prunc nou nascut este Pastorul, despre care
ne vorbesc profetii Vechiului Testament, care va paste « cu mâna
tare si cu brat înalt pe poporul sau », « la apa odihnei îl va
salaslui... si-l va mântui din toate faradelegile lui». Aceasta
este bucuria noastra, a poporului Sau : ca în neputinta si
minciuna noastra, în angoasa si tristetea pe care o traim zi de
zi, Dumnezeu ne cerceteaza, ca «Dumnezeu este cu noi».
Prin « smerenia lui Dumnezeu » care devine Om ne descoperim si
noi propriul chip, descoperim taina cea mare a frumusetii omului
care traieste în Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu Însusi a venit sa
traiasca viata omului si sa o sfinteasca; descoperim ca devenind
omul lui Dumnezeu si Dumnezeu devine al nostru prin Fiul Sau,
Fratele nostru, si ca primim si noi fiecare numele Fiului Sau,
Emanuel.
Bucuria sarbatorii Nasterii Domnului este strâns legata de
bucuria nasterii duhovnicesti a neamului nostru. Se împlinesc
zece ani de când, pentru prima data dupa 50 de ani de dictatura
atee, am putut striga cu lacrimi în ochi si cu inima reconfortata
de sentimentul mult râvnitei libertati: « Cu noi este Dumnezeu ».
Ne-am recapatat libertatea credintei noastre crestine si am
regasit relatiile firesti dintre noi, fara suspiciuni si
neîncredere. Ne-am recapatat încrederea în noi ca neam, dar
fiindca ea este fragila, o pierdem atât de usor. Ne gasim în fata
unor urme adânci lasate în sufletele noastre de un sistem care
avea ca tel distrugerea omului interior, a chipului lui Dumnezeu
din om - caracterizat prin libertate.
« Dar îndrazniti, - spune Iisus celor credinciosi - Eu am biruit
lumea » ! Fara acest curaj pe care Hristos ni-l daruieste ca
alternativa pentru slabiciunea noastra, nu vom reusi sa învingem
în lupta noastra cu pacatul, cu necredinta, cu raul în general.
Traim într-o societate în care discernamântul în toate ne este de
cea mai mare trebuinta. Nu mai este de ajuns un discernamânt
colectiv, ci este nevoie de discernamântul personal pe care numai
credinta îl poate lumina.
Suntem la sfârsit de secol si de mileniu. Sarbatorim 2000 de ani
de la nasterea Mântuitorului Iisus Hristos. Crestinii se bucura
si încearca sa sarbatoreasca cu mare fast acest eveniment. Însa
ne dam seama ca în ciuda « spectacolului » pe care Europa
crestina l-a oferit în acest secol, Hristos a fost si este bun cu
noi. Câti n-au suferit în secolul acesta « din pricina Numelui
Sau »? Ne putem gândi si la cei care L-au urât pe Hristos -
pentru ca este o suferinta sa-L urasti pe Hristos -, si la cei
care L-au iubit si au putut sa-L marturiseasca si sa nu se
rusineze de Numele Lui.
Avem multe de învatat din evenimentele acestui secol trist!
Cine poate numara victimele anilor de comunism dictatorial din
Europa de Est si din lumea întreaga ? Daca ne-am opri numai la
România, ne-ar fi greu sa socotim toate victimele si urmarile
comunismului. Haosul a pus stapânire pe toate, iar sufletul
omului prin încercarea de nimicire a credintei, a fost profund
atins.
A trebuit ca multi români sa-si paraseasca tara, luând drumul
pribegiei, nu pentru ca nu-si iubeau tara, pamântul natal sau
fratii, ci pentru ca nu li s-a mai permis sa stea acolo.
Despuiati fiind de tot, au pribegit în pamânt strain, fara a avea
minimul pentru existenta uneori, nadajduind doar în Cel ce este
«Dumnezeul orfanilor si al strainilor».
Greu ne-am mai putea aminti azi de toti cei care au suferit si au
murit în acei ani de suferinta. A fost o perioada care a marcat
profund poporul român si sufletul sau crestin.
În acest sfârsit de secol si de mileniu, aducem un omagiu tuturor
celor care au suferit si celor care au murit în cei 40 de ani de
dictatura comunista. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ierte ca-i
uitam, ca nu avem puterea sa ducem la bun sfârsit multe dintre
aspiratiile nobile pentru care ei au trait si au murit.
Ne gasim într-un impas. Peste tot domneste suspiciunea si lipsa
de încredere care ar putea fi identificata cu o lipsa de
credinta, pentru ca atunci când « Dumnezeu este cu noi », cine ne
poate sta împotriva ? Orice prefacatorie, orice minciuna, orice
ipocrizie nu ne mai poate atinge, « caci cu noi este Dumnezeu ».
Frica si suspiciunea paralizeaza simturile omului si-l face sa
fie ceea ce el refuza fiintial, uraste chiar.
Si unii si altii avem deci toti nevoie de vindecare. Si cei
suspectati si cei ce suspecteaza. Nimeni nu ne poate vindeca de
aceasta boala, decât iertarea care vine de la Hristos.
Acum, de Craciun, când « Cel neînceput Se începe », aducând lumii
bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, sa avem curajul iertarii, pentru
ca Pruncul ceresc se face început al iertarii si al împacarii
omului cu Dumnezeu si al împacarii oamenilor între ei; curajul
compatimirii cu cei în suferinta, pentru ca El Însusi vine sa
com-patimeasca cu noi; curajul iubirii, pentru ca cerul si
pamântul în Pruncul din Betleem s-au întâlnit în iubire.
Bucuria nasterii Domnului Hristos sa va umple sufletele de lumina
si de pace sfânta, aducându-va aminte de cuvintele îngerului care
vine înspre pastori spunându-le, asa cum noi cântam în colinda
:
«Va vestesc o bucurie
Vesel azi tot omul fie,
Salta cerul si poporul:
S-a nascut Mântuitorul ! »
+Arhiepiscopul Iosif
Paris, 25 decembrie 1999