+ Arhiepiscopul Iosif

Scrisoare pastorala la Nasterea Domnului


Prea Cucernice Parinte si iubiti frati întru Hristos,

Scrisoarea pastorala pe care v-o adresez se vrea a fi o colinda, prin care va spun si eu cu bucurie dimpreuna cu îngerii si pastorii:

"Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din Ceruri, întâmpinati-L !"

Dar unde Îl primim azi pe Hristos ?

An de an, Postul Nasterii Domnului ne pregateste duhovniceste pentru a putea cunoaste si sarbatori venirea Pruncului Hristos pe pamânt. Avem nevoie, pentru a-L primi si recunoaste pe Domnul Care vine, de daruri pe care acest "tamaduitor al sufletelor" care este postul ni le aduce: unora ne linisteste mânia, altora ne reda întelepciunea; unora ne trezeste dorinta de rugaciune sau ne reda curatia în gânduri, altora ne pune frâu si masura limbii; unora ne întoarce privirile care se îndreapta cu curiozitate înspre ceilalti, învatându-ne sa ne amintim propriile noastre greseli; altora ne împrastie încet-încet întunecimea si ne ridica valul în care pacatul si ne-simtirea fata de Dumnezeu învaluie sufletul lasându-ne sa-L vedem, cu mintea si cu inima, duhovniceste. Postul ne pregateste pentru a ne deschide inima catre Hristos care vine sa vietuiasca printre oameni si sa ia chip în noi.

Ne pregatim an de an, prin acest post, pentru a ne da seama ca de fapt toata viata noastra e o pregatire pentru a-L întâmpina pe Hristos, a-L recunoaste, a ne bucura cu El, slavindu-L, savârsind astfel lucrarea cea îngereasca. Având parte de toate acestea, sa nu uitam sa-i facem si pe ceilalti partasi bucuriei noastre, bucurie pe care Sfântul Apostol Pavel a încercat-o fiind înaltat în duh pâna la al noualea cer, vazând, simtind si auzind lucruri pe care limba nu poate sa le descrie. Aceste taine minunate ne sunt descoperite astazi, când Domnul coboara pe pamânt din pântecele Fecioarei - dupa spusele proorocului Isaia.

Astazi cerul se uneste cu pamântul! Nici un zid de netrecut nu le mai desparte! Cel din lumina cea neapropiata vine pe pamânt spulberând tristetea mortii si descoperind omului tainele cele ascunse ale Cerului, ale Dumnezeirii! Îngerii Îi cânta slava, pastorii alearga sa-L gaseasca, magii calauziti de stea si calauzind ei însisi neamurile vin sa I se închine! Tot pamântul e în fierberea bucuriei întâlnirii cu Dumnezeu care vine "în chip de rob" printre robi pentru a si-i face prieteni. Pântecele Fecioarei se deschide pentru a da pesterii - pântecele Pamântului - Sfintenia întrupata si mântuirea dupa care suspina.

Astazi cerul si pamântul se învrednicesc de aceeasi cinste! Pamântul se umple de toata sfintenia! Nici cerul, "nici cele ce sunt dincolo de ceruri nu sunt mai cinstite, mai ziditoare pentru noi, mai dumnezeiesti, decât cele privitoare la Nasterea Domnului"! Cel pe care Cerurile Cerurilor si cele mai presus de Ceruri nu-L încap se naste din Fecioara în pestera, se arata privirii îngerilor, oamenilor si dobitoacelor, este purtat în brate, se lasa înfasat în scutece si culcat în iesle, stralucind de frumusete printre fiii oamenilor, chiar daca nimeni nu e mai lipsit între fiii oamenilor, mai marginalizat, mai ignorat, mai uitat. Cele ceresti se petrec în smerenia cea mai adânca si mai tainica a pamântului care-L primeste pe Dumnezeu, pe când cele pamântesti, în stralucirea luminii dumnezeiesti a celor ceresti care-L primesc pe Om.

Hristos vine Prunc, coborându-se pâna la neputinta cea mai mare a omului, cautând ieslea inimilor noastre unde sa salasluiasca pentru a creste, a lua chip si a ne creste odata cu El pâna la "masura barbatului desavârsit".

Dar sa ne întrebam: Cum sa-L lasam pe Hristos sa creasca în noi?

Avem nevoie sa cunoastem astazi cine este Hristos si ce vrea El de la noi pentru a putea sa ne redea vederea si simtirea cea duhovniceasca prin care sa-L recunoastem, hranindu-L cu propria noastra existenta. Sa ne oprim o clipa asupra sfârsitului vietii Lui pamântesti. Dupa prinderea lui Hrstos de catre slujitorii Templului, ucenicii Îl tradeaza, lasându-L singur în mâinile celor ce-L vor omorî. Dar nu numai ca L-au parasit fugind, ci s-au dezbinat si între ei, acestea fiind semne ale pierderii credintei în Cel pe Care cu câteva clipe înainte Îl urmau si Care îi tinea împreuna.

L-au tradat ei, cei care au trait lânga Hristos!

Ei, cei luminati de lumina Duhului Sfânt pe care Domnul L-a suflat asupra-le!

Ei, cei care s-au adapat din felul Sau dumnezeiesc-omenesc de a trai printre cele mai de jos ale acestei lumi, din Cuvântul prin care întunericul s-a umplut cu lumina, tulburarea naturii cu pace, nerodnicia pamântului si a apelor cu rodnicie!

Ei, care au vazut felul Sau în acelasi timp dumnezeiesc si omenesc de a certa si mângâia, de a vindeca si mântui în tacere; I-au vazut fata suferind de tristete sau luminându-I-se de bucurie pentru o inima care-L cauta cu neîndemânare prin întunericul vetii; L-au vazut bucurându-Se de regasirea si atingerea acelei femei pierdute în al carei trup si suflet pângarite de doririle cele oarbe, El a raspândit parfumul cel de nedescris al harului, mireasma cereasca a milei si a iubirii dumnezeiesti, ridicând-o pe cea îngenuncheata la picioarele Sale ca dintr-o prapastie fara întoarcere în ochii oamenilor, "a dreptilor, a bunilor", dându-ne astfel masura primirii dumnezeiesti a aproapelui.

Îl vedem astfel pe Domnul, pe Prietenul lor, cum primeste cu blândete pe cea careia omul nu-i dadea nici o sansa, careia pacatul i-a deformat existenta pâna la moarte - ea, o desfrânata - o învie, o trezeste si o aprinde cu focul milei si al iubirii divine, "ranind-o" pentru vesnicie.

Ridicând din pierzanie si din tradare, Hristos lasa ca El Însusi sa fie crezut tradator de catre cei din neamul Sau, care în orbirea si în falsa lor asteptare nu aveau nevoie de un astfel de Mântuitor si Dumnezeu. Dar El arata de fapt cum poate ramâne în mijlocul nostru, cum poate creste în noi, cum poate fi hranit din "roada hranei" pe care El însusi o lasa, hrana care creste în noi prin dragostea pentru El si pentru cei de lânga noi.

Îl asteptam si Îl dorim pe Hristos care vine acum si va veni pâna la sfârsitul veacurilor, sa se adaposteasca în ieslea sufletelor noastre pentru a lua chip si a creste, hranindu-Se în noi, cu ceea ce El ne-a dat si ne-a învatat, cu roadele pline de miez: mila, compatimirea, blândetea, umilinta, rabdarea în încercari, dragostea, lupta pentru curatia inimii si a gândurilor, prin care devenim "vrednici de a vedea pe Dumnezeu", de a-L cunoaste pe Iisus, Dumnezeul-Omul Care are nevoie de mila noastra, de hrana noastra atât cât si cu mult mai mult decât are nevoie aproapele meu: "Flamând am fost si M-ati hranit, gol si M-ati îmbracat... Tot ce ati facut unuia dintre acestia mai mici, Mie Mi-ati facut !"(Mt. 25, 35, 45). Cu cât sufletul este mai pretios decât trupul, cu atât hrana cea duhovniceasca este mai pretioasa decât cea trupeasca (caci la aceasta se refera Hristos, pentru ca foamea, setea, lipsa si dezbracarea de Dumnezeu, de El, Îl dor înainte de toate).

Toate aceste daruri amintite mai sus si pe care Domnul, Prunc fiind, le asteapta de la noi sunt "mâncaruri duhovnicesti". Avându-le în noi, dobândim mântuirea. El Însusi creste în viata noastra, ca unul "caruia Îi este foame si sete dupa mîntuirea noastra".

Mare este bucuria sa cunoastem si sa traim aceasta viata cu Domnul, Care a saracit venind spre noi, pentru a ne îmbogati cu darurile Sale, a luat trup ca noi sa avem parte de apropierea dumnezeirii Sale. Drumul Stelei care a calauzit prin magi neamurile la Hristos continua pâna la sfârsitul veacurilor, stralucind oriunde este prezent Domnul Vietii. Pe El, Domnul Vietii, Îl vestim astazi în lume, "colindam" lumii, neuitând ca atunci când o facem,

Noi umblam sa împlinim
Obicei vechi, din strabuni,
Obicei de colindat,
Pe Iisus de cautat.
Pe Iisus Îl cautam,
Dar tare greu Îl aflam,
Ca Iisus nu Se arata,
Numa'n inima curata !



+ Arhiepiscopul Iosif

Paris, 25 decembrie 1998