+ Arhiepiscopul Iosif
Scrisoare pastorala la Nasterea
Domnului
Prea Cucernice Parinte si iubiti frati întru Hristos,
Scrisoarea pastorala pe care v-o adresez se vrea a fi o colinda,
prin care va spun si eu cu bucurie dimpreuna cu îngerii si
pastorii:
"Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din Ceruri, întâmpinati-L
!"
Dar unde Îl primim azi pe Hristos ?
An de an, Postul Nasterii Domnului ne pregateste duhovniceste
pentru a putea cunoaste si sarbatori venirea Pruncului Hristos pe
pamânt. Avem nevoie, pentru a-L primi si recunoaste pe Domnul
Care vine, de daruri pe care acest "tamaduitor al sufletelor"
care este postul ni le aduce: unora ne linisteste mânia, altora
ne reda întelepciunea; unora ne trezeste dorinta de rugaciune sau
ne reda curatia în gânduri, altora ne pune frâu si masura limbii;
unora ne întoarce privirile care se îndreapta cu curiozitate
înspre ceilalti, învatându-ne sa ne amintim propriile noastre
greseli; altora ne împrastie încet-încet întunecimea si ne ridica
valul în care pacatul si ne-simtirea fata de Dumnezeu învaluie
sufletul lasându-ne sa-L vedem, cu mintea si cu inima,
duhovniceste. Postul ne pregateste pentru a ne deschide inima
catre Hristos care vine sa vietuiasca printre oameni si sa ia
chip în noi.
Ne pregatim an de an, prin acest post, pentru a ne da seama ca de
fapt toata viata noastra e o pregatire pentru a-L întâmpina pe
Hristos, a-L recunoaste, a ne bucura cu El, slavindu-L, savârsind
astfel lucrarea cea îngereasca. Având parte de toate acestea, sa
nu uitam sa-i facem si pe ceilalti partasi bucuriei noastre,
bucurie pe care Sfântul Apostol Pavel a încercat-o fiind înaltat
în duh pâna la al noualea cer, vazând, simtind si auzind lucruri
pe care limba nu poate sa le descrie. Aceste taine minunate ne
sunt descoperite astazi, când Domnul coboara pe pamânt din
pântecele Fecioarei - dupa spusele proorocului Isaia.
Astazi cerul se uneste cu pamântul! Nici un zid de netrecut nu le
mai desparte! Cel din lumina cea neapropiata vine pe pamânt
spulberând tristetea mortii si descoperind omului tainele cele
ascunse ale Cerului, ale Dumnezeirii! Îngerii Îi cânta slava,
pastorii alearga sa-L gaseasca, magii calauziti de stea si
calauzind ei însisi neamurile vin sa I se închine! Tot pamântul e
în fierberea bucuriei întâlnirii cu Dumnezeu care vine "în chip
de rob" printre robi pentru a si-i face prieteni. Pântecele
Fecioarei se deschide pentru a da pesterii - pântecele Pamântului
- Sfintenia întrupata si mântuirea dupa care suspina.
Astazi cerul si pamântul se învrednicesc de aceeasi cinste!
Pamântul se umple de toata sfintenia! Nici cerul, "nici cele ce
sunt dincolo de ceruri nu sunt mai cinstite, mai ziditoare pentru
noi, mai dumnezeiesti, decât cele privitoare la Nasterea
Domnului"! Cel pe care Cerurile Cerurilor si cele mai presus de
Ceruri nu-L încap se naste din Fecioara în pestera, se arata
privirii îngerilor, oamenilor si dobitoacelor, este purtat în
brate, se lasa înfasat în scutece si culcat în iesle, stralucind
de frumusete printre fiii oamenilor, chiar daca nimeni nu e mai
lipsit între fiii oamenilor, mai marginalizat, mai ignorat, mai
uitat. Cele ceresti se petrec în smerenia cea mai adânca si mai
tainica a pamântului care-L primeste pe Dumnezeu, pe când cele
pamântesti, în stralucirea luminii dumnezeiesti a celor ceresti
care-L primesc pe Om.
Hristos vine Prunc, coborându-se pâna la neputinta cea mai mare a
omului, cautând ieslea inimilor noastre unde sa salasluiasca
pentru a creste, a lua chip si a ne creste odata cu El pâna la
"masura barbatului desavârsit".
Dar sa ne întrebam: Cum sa-L lasam pe Hristos sa creasca în
noi?
Avem nevoie sa cunoastem astazi cine este Hristos si ce vrea El
de la noi pentru a putea sa ne redea vederea si simtirea cea
duhovniceasca prin care sa-L recunoastem, hranindu-L cu propria
noastra existenta. Sa ne oprim o clipa asupra sfârsitului vietii
Lui pamântesti. Dupa prinderea lui Hrstos de catre slujitorii
Templului, ucenicii Îl tradeaza, lasându-L singur în mâinile
celor ce-L vor omorî. Dar nu numai ca L-au parasit fugind, ci
s-au dezbinat si între ei, acestea fiind semne ale pierderii
credintei în Cel pe Care cu câteva clipe înainte Îl urmau si Care
îi tinea împreuna.
L-au tradat ei, cei care au trait lânga Hristos!
Ei, cei luminati de lumina Duhului Sfânt pe care Domnul L-a
suflat asupra-le!
Ei, cei care s-au adapat din felul Sau dumnezeiesc-omenesc de a
trai printre cele mai de jos ale acestei lumi, din Cuvântul prin
care întunericul s-a umplut cu lumina, tulburarea naturii cu
pace, nerodnicia pamântului si a apelor cu rodnicie!
Ei, care au vazut felul Sau în acelasi timp dumnezeiesc si
omenesc de a certa si mângâia, de a vindeca si mântui în tacere;
I-au vazut fata suferind de tristete sau luminându-I-se de
bucurie pentru o inima care-L cauta cu neîndemânare prin
întunericul vetii; L-au vazut bucurându-Se de regasirea si
atingerea acelei femei pierdute în al carei trup si suflet
pângarite de doririle cele oarbe, El a raspândit parfumul cel de
nedescris al harului, mireasma cereasca a milei si a iubirii
dumnezeiesti, ridicând-o pe cea îngenuncheata la picioarele Sale
ca dintr-o prapastie fara întoarcere în ochii oamenilor, "a
dreptilor, a bunilor", dându-ne astfel masura primirii
dumnezeiesti a aproapelui.
Îl vedem astfel pe Domnul, pe Prietenul lor, cum primeste cu
blândete pe cea careia omul nu-i dadea nici o sansa, careia
pacatul i-a deformat existenta pâna la moarte - ea, o desfrânata
- o învie, o trezeste si o aprinde cu focul milei si al iubirii
divine, "ranind-o" pentru vesnicie.
Ridicând din pierzanie si din tradare, Hristos lasa ca El Însusi
sa fie crezut tradator de catre cei din neamul Sau, care în
orbirea si în falsa lor asteptare nu aveau nevoie de un astfel de
Mântuitor si Dumnezeu. Dar El arata de fapt cum poate ramâne în
mijlocul nostru, cum poate creste în noi, cum poate fi hranit din
"roada hranei" pe care El însusi o lasa, hrana care creste în noi
prin dragostea pentru El si pentru cei de lânga noi.
Îl asteptam si Îl dorim pe Hristos care vine acum si va veni pâna
la sfârsitul veacurilor, sa se adaposteasca în ieslea sufletelor
noastre pentru a lua chip si a creste, hranindu-Se în noi, cu
ceea ce El ne-a dat si ne-a învatat, cu roadele pline de miez:
mila, compatimirea, blândetea, umilinta, rabdarea în încercari,
dragostea, lupta pentru curatia inimii si a gândurilor, prin care
devenim "vrednici de a vedea pe Dumnezeu", de a-L cunoaste pe
Iisus, Dumnezeul-Omul Care are nevoie de mila noastra, de hrana
noastra atât cât si cu mult mai mult decât are nevoie aproapele
meu: "Flamând am fost si M-ati hranit, gol si M-ati îmbracat...
Tot ce ati facut unuia dintre acestia mai mici, Mie Mi-ati facut
!"(Mt. 25, 35, 45). Cu cât sufletul este mai pretios decât
trupul, cu atât hrana cea duhovniceasca este mai pretioasa decât
cea trupeasca (caci la aceasta se refera Hristos, pentru ca
foamea, setea, lipsa si dezbracarea de Dumnezeu, de El, Îl dor
înainte de toate).
Toate aceste daruri amintite mai sus si pe care Domnul, Prunc
fiind, le asteapta de la noi sunt "mâncaruri duhovnicesti".
Avându-le în noi, dobândim mântuirea. El Însusi creste în viata
noastra, ca unul "caruia Îi este foame si sete dupa mîntuirea
noastra".
Mare este bucuria sa cunoastem si sa traim aceasta viata cu
Domnul, Care a saracit venind spre noi, pentru a ne îmbogati cu
darurile Sale, a luat trup ca noi sa avem parte de apropierea
dumnezeirii Sale. Drumul Stelei care a calauzit prin magi
neamurile la Hristos continua pâna la sfârsitul veacurilor,
stralucind oriunde este prezent Domnul Vietii. Pe El, Domnul
Vietii, Îl vestim astazi în lume, "colindam" lumii, neuitând ca
atunci când o facem,
Noi umblam sa împlinim
Obicei vechi, din strabuni,
Obicei de colindat,
Pe Iisus de cautat.
Pe Iisus Îl cautam,
Dar tare greu Îl aflam,
Ca Iisus nu Se arata,
Numa'n inima curata !
+ Arhiepiscopul Iosif
Paris, 25 decembrie 1998