De fiecare dată când particip la instalarea unui episcop, îmi vine în gând profeţia lui Iezechiel, capitolul 33: Dumnezeu a rânduit un străjer prin hotărâre regească, ca să vegheze, ca să nu doarmă, ca să fie gata să dea alarma în caz de pericol: „ poporul ţãrii aceleia va lua din mijlocul său un om şi îl va pune străjer (v. 2) şi el, văzând sabia venind împotriva ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va vesti poporul; de va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se va păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui va fi asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va scăpa viaţa sa. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului. (Iez. 33, 3-6).
Înaltpreasfinţite şi iubiţi credincioşi,
Noi, episcopii, suntem paznicii casei lui Israel, străjerii
Regelui, trâmbiţele Bisericii. Ni se va cere socoteală de
sufletele oamenilor. Căci ascultaţi ceea ce spune Domnul: «Fiul
omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel», adică Bisericii:
«tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea».
Episcopul stă în mijloc, între Dumnezeu şi popor; el ia şi dă,
primeşte şi împarte nu numai cuvântul Domnului care este în
Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, ci, mai mult, însuşi Trupul şi
Sângele Domnului. Căci episcopul nu este numai un predicator şi
învăţător, ci, mai mult, un slujitor al Tainelor dumnezeieşti.
Înainte de a se împărtăşi, episcopul zice: «şi ne învredniceşte,
prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup
şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul».
Apoi, Dumnezeu rosteşte profeţia de la Iezechiel: «când Eu voi zice păcătosului: Păcătosule, vei muri, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa». (v. 8-9)
Episcopul trebuie să fie purtătorul de cuvânt al Bisericii în problemele contemporane. Precum un trâmbiţaş şi un străjer care veghează, el trebuie să dea semnalul de alarmă la întâlnirea curentelor distrugătoare de suflet din filozofiile contemporane. Creştinul doreşte să afle poziţia Bisericii în problemele creşterii demografice, ale planificării familiale, ale avortului, eutanasiei şi mai ales ale experimentelor distrugătoare ale geneticii contemporane, care tind de pildă spre clonarea persoanelor umane, trebuind să servească doar transplantelor de organe – simple rezerve de piese de schimb. Este o tendinţă de a elimina pe Dumnezeu din geneza omului şi din toate domeniile vieţii omeneşti. Păcatul a dispărut, responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu a dispărut, totul este permis... Ţine de datoria preotului să prevină oamenii în faţa acestor curente distrugătoare de suflet. Altfel, noi înşine, şi nu numai oamenii, vom pierde mântuirea.
Înaltpreasfinţite,
Aţi dat dovadă de mult curaj acceptând să deveniţi episcop în
aceste vremuri. Aţi făcut-o din ascultare şi Dumnezeu vă va
ajuta. Întăriţi-vă în harul pe care vi l-a dat prin punerea
mâinilor. Sfântul Pavel spune episcopului Timotei din Efes:
«Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale. Ci fă-te pildă
credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
credinţa, cu curăţia... Ia aminte la citit, la îndemnat, la
învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine...
făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei ce te
ascultă» (1 Tm 4, 12-16). Acestea sunt îndemnurile sfântului
Apostol Pavel către Timotei, tânărul episcop din Efes: noi nu
suntem vrednici să le adăugăm ceva. Iar în ceea ce priveşte
relaţiile episcopului cu credincioşii, acelaşi Apostol al
neamurilor zice lui Timotei: «Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci
să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi. Pe
femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca
pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le...» (1 Tm 5,
1-3).
Cât despre secularismul în care trăim şi curentele politice, nu deznădăjduiţi! Gândiţi-vă la sfinţii ierarhi din trecutul Bisericii. Toţi au fost dispreţuiţi, fiindcă oamenii vor un Dumnezeu pe măsura inteligenţei lor şi o Biserică, care să nu fie deasupra partidelor politice din care ei fac parte. Noi, dimpotrivă, credem în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor.
Daţi-le aceste sfaturi şi învăţaţi-i despre acestea. Şi pomeniţi-ne şi pe noi în rugăciunile Înaltpreasfinţiei Voastre!
Preasfinţiţi Fraţi în Hristos, Prea Cucernici Părinţi, Iubiţi fraţi români,
Vorbitorii ortodocşi în America au un obicei: se adresează ascultătorilor, indiferent de caracterul întrunirii, cu salutul preoţilor în altar: „Hristos în mijlocul nostru!”, iar audienţa răspunde în cor: „Este şi va fi!”. Nu aş vrea să schimb obiceiurile continentului, dar cel puţin pentru cititori, aş dori să încep nota mea de astăzi cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Hristos în mijlocul nostru!”.
Preasfinţite Stăpâne, este de la sine înţeles că adevăratul păstor adună oile, nu le risipeşte. Rolul nostru, al ierarhilor ortodocşi români dinafara graniţelor ţării este să deschidem misiuni şi parohii, în care românii din „diaspora” să participe la tainele Bisericii în ritualul ţării în care s-au născut. Credincioşii bisericilor noastre din America nu întrebuinţează cuvântul „diaspora”, nici cel de „exilat” şi nici chiar titlul de „emigrant”. Ei sunt români americani, ortodocşi americani şi nu au nici o intenţie de a se mai întoarce în ţara din care părinţii sau bunicii lor au plecat. De aceea, marea majoritate a românilor din America fac parte astăzi din Ortodoxia americană. Ortodoxia tuturor emigranţilor din America a deschis larg porţile celor ce vor să se întoarcă la adevărata Biserică a lui Hristos. Ortodoxia americană, indiferent de jurisdicţie, este în creştere.
Părinţii noştri au crezut că vin în America pentru o viaţă mai bună; dar Dumnezeu a avut alt plan cu ei. Sunt sigur că şi în Europa lucrurile, în mare măsură, se prezintă la fel. Chiar dacă în România situaţia economică s-ar schimba, câţi dintre Dumneavoastră vreţi să vă întoarceţi acasă? Românii s-au căsătorit cu localnici, căci dragostea nu ţine seamă de naţionalitate. Ortodoxia însă trebuie păstrată. Asimilarea este un proces natural. Nu trebuie forţată, dar nici nu o poţi opri. Copiii simt că patria lor este ţara în care s-au născut. Pentru a păstra Ortodoxia şi pentru generaţiile care vin, este strict necesar să slujim şi să-i catehizăm în limba pe care ei o înţeleg. Altfel construim biserici în zadar. Ei se vor duce acolo unde li se vorbeşte pe înţeles. Îi pierdem şi pe ei, şi nici pe alţii nu aducem. S-a pus deja o limită emigraţiei româneşti. Ca să continuăm, trebuie să învăţăm a-i converti şi să păstrăm generaţiile viitoare în biserici. Altfel, degeaba le construim. Pentru prima dată, s-a deschis Patriarhiei Române posibilitatea de a se lansa într-o misiune ortodoxă în străinătate. Această ocazie nu trebuie ratată. Pentru că, dacă trimitem preoţi numai pentru români şi numai pentru a păstra tradiţia etnică românească, aceşti preoţi nu mai sunt misionari, ci doar nişte ataşaţi culturali. Deşi ca indivizi preoţii aparţin naţiunilor din care au provenit, ca preoţi ei sunt ambasadorii lui Dumnezeu. Nu trebuie să amestecăm lucrurile. Preotul nu poate deveni antrenor de dansuri populare româneşti şi nici nu este chemat de Dumnezeu să schimbe regimurile politice. Lăsaţi pe politicieni să-şi facă datoria; ei se pricep mai bine la ce au de făcut. Datoria noastră este să îi chemăm la spovedit, la împărtăşit şi la o viaţă spirituală, indiferent de ideile politice pentru care luptă. Dumnezeu este al tuturor.
Vă spun aceste lucruri, Înaltpreasfinţite, pentru că este o ispită pentru ierarhii şi preoţii români care vin din ţară. Românii din exil îi silesc să-şi declare poziţia politică. Ei trebuie să devină ceva, să se înscrie undeva: sa fie monarhist sau republican, ţărănist sau liberal, etc., crezând că misiunea de preot nu este de ajuns. Ca preoţi ortodocşi români, sunt obligaţi să participe la toate manifestările culturale şi politice ale credincioşilor. Lăsaţi însă poarta deschisă şi pentru alte neamuri care vor să devină ortodocşi. Oare nu au nevoie şi alte popoare de Ortodoxie? Oare pentru a deveni ortodox, trebuie neapărat să te faci rus sau român? Mesajul pe care noi îl aducem este că Dumnezeu primeşte în Biserică popoare, nu indivizi, şi că Ortodoxia este experienţa neamurilor în Dumnezeu, nu a indivizilor, aşa cum a spus marele gânditor grec Hristos Ianaras anul trecut, la Universitatea din Bucureşti.
Eu vă vorbesc ca un ortodox american. Dacă ce vă spun eu nu se potriveşte misiunii Dumneavoastră în Europa, vă rog să mă iertaţi. Eu însă am exprimat credinţa, speranţa şi viziunea mea despre viitorul Ortodoxiei în Apus.
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi rugaţi-vă şi pentru noi cei de peste ocean!