Vă mulţumesc tuturor, prietenii mei, care aţi avut atâta răbdare în această zi lungă şi grea, aş zice, şi mai ales Înalt Preasfinţiilor Voastre, care v-aţi ostenit pentru hirotonia mea întru arhiereu.
Cu siguranţă, duminica de azi va rămâne în amintirea mea ca una care marchează drumul întregii vieţi. Cu toate acestea, nu strălucirea veşmintelor sau a coroanelor noastre împărăteşti trebuie să ne rămână în amintire, ci mai degrabă coroana de spini a Domnului care s-a prefăcut, prin prezenţa Dumnezeirii, într-o strălucire de har pentru făptură şi pentru întreaga lume. Şi de fapt, dacă nu toţi avem coroane, toţi avem aureola acestui har dumnezeiesc care ne-a fost dată prin botez.
Figura păstorului se regăseşte peste tot, într-un fel sau altul: în familiile noastre, în satele noastre, în oraşele noastre, în ţările noastre şi mai vădit în Biserică. Peste tot căutăm modele bune pentru a deveni păstori adevăraţi. Ori astăzi, pe lângă pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, unde un oarecare bolnav a fost vindecat prin mâna Domnului, exista şi o a doua pericopă, cea a Bunului Păstor, pe care toţi o cunoaştem, şi care se citeşte la pomenirea Sfântului Grigorie Palama. Cine este acest Păstor, care într-un anumit fel este modelul fiecăruia dintre noi, acolo unde ne găsim? Cine este acest Păstor? Este Acela care, suferind pentru noi, pentru moartea pe care am moştenit-o, a venit pe pământ şi ne-a iubit cu o iubire nemaivăzută şi niciodată înţeleasă de către noi. S-a suit pe Cruce. Şi cu aceeaşi iubire a înviat, S-a înălţat la cer şi ne-a dăruit fiecăruia dintre noi coroana botezului. Dacă Îi vom căuta calităţi, vom găsi nu doar smerenia împinsă la extrem, ci şi bucuria de a trăi condiţia noastră umană; nu doar iubirea pentru fiecare dintre noi, ci şi o suferinţă împinsă până la sudoarea de sânge, întru frica morţii încuibată în toţi oamenii.
Cel ce devine episcop, primeşte ceea ce noi numim „engolpion”, pe care se găseşte icoana Domnului cu Pruncul în braţe. Această icoană se numeşte „Panaghia”, adică Preasfânta. Ne aducem aminte că Moise a văzut pe munte Rugul Aprins şi că a auzit glasul lui Dumnezeu care-i spunea: „Scoate-ţi încălţămintea!”. Ori Panaghia simbolizează acest Rug care ardea, dar nu se mistuia, şi din care ieşea glasul lui Dumnezeu: acest Rug Aprins prefigurează pe Maica Domnului care a purtat în pântece Dumnezeirea întreagă. Pentru ce primeşte episcopul acest engolpion? Mă gândesc că unul dintre motive este că inima lui trebuie să se umple de prezenţa lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Iar ceea ce trebuie să dea el lumii este acest Rug aprins care nu se mistuie, care arde prin prezenţa lui păcatele, care leagă şi dezleagă şi care ajută întregii lumi să se mântuiască. Pentru aceasta l-a pus Domnul în lume.
Toată strălucirea, toată splendoarea veşmintelor noastre nu este decât imaginea, simbolul slavei dumnezeieşti pe care Domnul a pregătit-o pentru fiecare dintre noi. Şi vai mie, mie celui dintâi, şi fiecăruia dintre noi, dacă această lumină se preface în întuneric! Din nefericire nu suntem deloc departe de aceasta, pentru că smereniei Domnului îi opunem mereu mândria unei inimi de piatră care nu ştie să ierte şi care distruge în loc să zidească; în locul iubirii, noi aruncăm asupra celorlalţi săgeţile urii şi ale lipsei de înţelegere. Astfel roadele harului prezent în inimile noastre se prefac în contra-mărturii.
Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi astăzi cu mine în această catedrală. Mulţumesc Înaltpreasfinţiilor şi Prea Sfinţiilor Voastre, Mitropoliţi şi Episcopi. Mulţumesc Majestăţilor Lor, Regelui Mihai şi Reginei Ana, Domnilor Ambasadori şi, nu în ultimul rând, tuturor prietenilor mei din Bisericile Catolică şi Protestantă şi în special episcopului Daucourt, de care mă leagă o foarte adâncă prietenie. Mulţumesc în mod deosebit părinţilor călugări benedictini care sunt aici prezenţi. Mulţumesc de asemenea tuturor acelora pe care îi cunosc şi pe care nu îi cunosc, tuturor acelora care vin din parohii sau mănăstiri ortodoxe şi catolice, tuturor celor prezenţi, cu care împreună L-am mărturisit astăzi pe Dumnezeu, dincolo de confesiunile şi de incertitudinile noastre.
Văd aici un prieten pe care l-am cunoscut nu demult, care vine din Coreea şi care îmi mărturisea despre legătura sa cu părintele Virgil Gheorghiu. Îi mulţumesc de a fi răspuns invitaţiei mele. Mulţumesc tuturor românilor care au călătorit până la Paris, în special celor din satul meu natal din Maramureş, care au petrecut două zile în autocar şi pe care îi vedeţi îmbrăcaţi în costume populare. Mulţumesc în primul rând tatei şi mamei, rudelor mele, apropiaţilor şi prietenilor mei, tinerilor din parohia noastră. Vă mulţumesc tuturor pentru efortul pe care l-aţi făcut venind până aici şi-L rog pe Dumnezeu să vă dăruiască sănătate şi bucurie.
Mulţumesc de asemenea tuturor preoţilor Arhiepiscopiei noastre care au primit cu încredere să lucreze împreună cu mine şi tuturor credincioşilor care au acceptat cu aceeaşi încredere ocârmuirea mea pastorală.
Avem de asemenea printre noi un mare număr de monahii de la mănăstirea Bussy-en-Othe, care a fost întărire şi adăpost vieţii mele. Am devenit călugăr acum patru ani şi câteva luni, şi viaţa mea călugărească am trăit-o practic în Franţa, la Bussy. Acolo am descoperit o Ortodoxie trăită într-un mod deosebit. Fiecare mănăstire are felul ei de a trăi credinţa. Cea de la Bussy este imaginea unui „anti-Babilon” sau a unor Rusalii: este un loc unde limbile lumii se întâlnesc şi exprimă împreună credinţa cea una în Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţumesc Maicii Olga şi tuturor maicilor.
Mulţumesc de asemenea Părintelui Boris Bobrinskoy şi tuturor profesorilor mei de la Institutul „Sfântul Serghie”, cărora nu le-am fost deloc un student bun. Nu prea ştiam ce să aleg: să mă închid în bibliotecă sau să mă las prins de nevoile pastorale? Mulţumesc şi tuturor studenţilor de la „Sfântul Serghie”, loc care va rămâne al doilea meu adăpost. Regret absenţa profesorilor mei din România, mai ales a celor de la Facultatea noastră de Teologie din Sibiu, dar nădăjduiesc că cei ce se vor întoarce le vor mulţumi din partea noastră.
Mulţumesc în final tuturor prietenilor mei români din Franţa. De când mă aflu aici, am trăit împreună, ne-am rugat împreună şi am început să ne cunoaştem mai bine. Nu ştiu dacă am putut să îi ajut în vreun fel, dar ei cu siguranţă mi-au dăruit mult.
Mă rog Domnului să le dăruiască mântuirea Sa. Mulţumesc tuturor!